Lanseaza si vei intelege

Era undeva în capătul Dunării Vechi, după ce treci de insulă. O gârlă cu apă limpede ce venea pe vechiul curs al Brațului Sulina, o apă plină de bibani și de avați zglobii, puși pe hărțuit obleți nevinovați. Stăteam în gazdă la un lipovean pensionar, nea Vanea – fost pescar, un om blajin care avea o vorbă care închidea în ea tot universul uman deltaic: „Ce e viața? Mămăligă cu ceapă”. Mămăligă cu ceapă, într-un altar al pescuitului. Era felul lui de a spune că până la urmă se poate și mai rău. Adică să nu ai nici pește în vintir. De la el am închiriat lotca – a trebuit să-i mai îndesăm niște cârpe printre scânduri, să-i schimbăm o babaică. Vâsleam aproape opt ore pe zi în căutarea peștilor, o expediție fără o țintă anume, pentru că naivitatea noastră pescărească ne ajuta atunci să ne bucurăm de orice. De obleți, de babuști, de șalăi, de știuculițe, de crăpceni. Nu pot să uit ziua în care sabițele au luat cu năvală Dunărea Veche, venind dinspre Șontea. Am prins zeci de sabițe și nu ne mai puteam opri, eram fascinați de acest pescuit la un pește pe care îl văzuserăm numai în tratatele de ihtiologie. Atunci a fost prima și ultima dată când am văzut cârdurile de sabițe în Dunăre. Probabil că astăzi mai apar ca niște fantome pe ici, pe colo, prin Deltă, mi-au mai zis pescari de la Razelm că au văzut sabițele, dar numărul lor este mai mic probabil decât al pelicanilor creți care cuibăresc la noi.

Probabil că cea mai frumoasă apă, o apă de acvarofil, era în Saha, acel „H” pe care îl face Catavaia ce vine din Lideanca perpendicular cu canalul care duce la Stipoc. Se bagă în seamă aici și un canal paralel cu Stipocul, fix atât cât să fie acel „H” care la sfârșitul anilor ’70 colcăia de pește. Acolo am prins primul meu crap, un puiandru de un kilogram, adevărat trofeu pentru liceanul care descoperise rețeta magică a mămăligii îndulcite cu gem de prune, făcută bile, pe care le-am copt apoi în jarul stufului din vatră. Tot în acel acvariu uriaș, cu apă cristalină, populat cu mii de bibani, avați, șalăi și nori argintii de obleți care pluteau peste jungla verde a profunzimii, am prins și primul meu avat, un pește de maxim 700 de grame venit la o rotativă nr. 2 românească, achiziționată de la magazinul AGVPS de pe Calea Moșilor și căreia îi înlocuisem ancora ruginită cu o dandinetă argintie. Interpretarea originală pe care o dădusem acestei năluci a adus primul și – dacă mai țin eu bine minte – ultimul avat al acelei prime descinderi în Deltă. Era anul de grație 1978. Nea Vanea este pentru mine ca un far care își trimite lumina din negura timpului. Este o rază ca o hologramă în care pot să revăd satul Mila 23 așa cum era el lăsat de la Dumnezeu și modelat de generațiile de pescari bărboși. Un sat curat, cu nuferi la mal, sub frunzele cărora mârlițele zburătăceau roșioarele. Mai erau și sălciile pletoase de care pescarii legau lotcile, asemenea cailor din westernurile americane. Pentru că nu putem trece peste cârciumă, acel „saloon” pescăresc în fața căruia lotcile erau surprinzător de bine rânduite, având în vedere rachiul ajuns în sângele băltăreț al mânuitorilor de vâsle. Nea Vanea m-a învățat cum să vâslesc, cum să beau apa din ghiol cu ispolnicul și unde să caut izma de baltă, când mă lua cufureala. Dar, mai presus de orice, nea Vanea avea un nepot, băiat de la Tulcea, care venea vara la bunici. Cred că îl chema Cornel. El mi-a arătat tufele scufundate pe lângă insula din capătul satului, acolo unde bibanii stăteau printre crăci precum globurile în pomul de Crăciun. Bibani mari, grași și foarte bătăioși, adevărați monștri pentru undița mea chinezească, cu vârf din piper.

Mila 23 a fost un fel de cuib pentru mulți undițari venetici, veniți din București și de aiurea în Deltă. Și asta pentru că la Mila 23, pe Dunărea Veche, exact în fața cârciumii și ceva mai jos, spre Cherhana, erau gropi unde orice începător putea să prindă într-o seară câțiva somni de 4–5 kilograme. Ca să nu mai zic de zecile de știuci care ronțăiau oscilantele oricărui neofit aflat la primele lansări. Eu venisem la Mila 23 după ce citisem de vreo patru ori „Povestiri cu știuci”, cartea lui Petre Grant care a sucit mințile câtorva generații de știucari, lansasem în imaginație, îmi cumpărasem de la consignație voblere pe care le știam doar cum arată în cutie, nu și în apă. Aveam însă curaj și multă imaginație, astfel încât prima știucă prinsă mi s-a părut ca ceva firesc, atât de firesc încât dădeam deja lecții celor care aveau răbdare să mă asculte la masa de la cârciuma din sat, în lumina palidă a becului obosit, în fața paharului cu rachiu de drojdie – singura băutură din sat, cu excepția vermutului, care zăcea pe raft, pentru că îți făcea capul cât vintirul.

După două zile de vâslit de colocolo pe ghioluri și canale, aveam palmele o rană vie. După alte două zile, rana se întărea și devenea o sumă de bătături. După două săptămâni, palmele mele erau tari și aspre ca șmirghelul. Apoi plecam acasă și într-un an urmele ramelor dispăreau din podul palmelor. Vara viitoare luam totul de la capăt. Așa am ajuns să descopăr un canal care ajungea de pe Lideanca în canalul Olguța. Un canal pe care l-am văzut pe hartă, în realitate un gârlici strangulat de stuf și acoperit cu milioane de melci limnea prin care barca înainta mai greu decât dacă ar fi fost înfiptă cu chila într-un banc de nisip. După o oră de chinuri am ieșit prin stuf drept în Olguța. Acolo am avut curajul să visez că Delta este nemărginită. Eram ca un pui de vrabie căzut din cuib, dincolo de apele Milei 23. Nu am rezistat tentației și am plecat în sus pe Olguța. Puteți să-i spuneți destin, eu îi spun chemare. Gura Olguței, un anafor desprins din Paradis, un loc în care am hotărât să rămân. Și aș fi rămas ca Robinson Crusoe, dacă vacanța ar fi fost o eternă aventură. Din păcate, nu este cazul. Acolo am trecut la următorul nivel al pescuitului. Avați, șalăi, bibani și știuci. Multe știuci. Și mai ales năluci. Băclănești, Războinița, apoi Neterminatu, Văcar, Văcărel. Eram stăpânul unei lumi care mă accepta ca pe o ființă sezonieră, migratoare.

Nopțile în grind nu au egal, ești totuna cu mistreții care frământă plaurii, cu huhurezul gălăgios, cu fantomele bălții, cu stârcii de noapte. Respiram țânțari, beam apă cu gust de nufăr, învățam să vorbesc cu știucile și nu aveam telefon mobil, pentru simplul motiv că nu fusese încă inventat. Eram un naufragiat și două săptămâni nu treceau prin fața cortului meu decât două-trei bărci de pescari din Milă, la rame. Doar pontonul cu deținuți duși la tăiat de stuf, cu pânza lui neagră pe post de prelată, mă târa înapoi în lumea tehnologiei secolului XX, ca urmare a mirosului de motorină și a duduitului motorului de BM care îl remorca. Priveam trecerea leneșă a celui ponton, iar negrul pânzei și chipurile deținuților de drept comun mă făceau să cred că mă aflam rătăcit într-o insulă a piraților. Pirații Peripravei. În siajul lor prindeam știuci când valurile pontonului încă mai băteau malurile spre Băclănești.

Nu cred că înțeleg mulți astăzi cum este să te trezești odată cu răsăritul soarelui, pentru că avații nu te lasă să mai dormi. Avați nebuni, care fac apa să fiarbă în fața cortului. Zgomotoși și furibunzi. Ar trebui să știți că nu are egal cafeaua fiartă la focul din stuf uscat în timp ce prinzi în lumina dimineții câțiva avați trecuți bine de două kilograme. Sau cum este să respiri umezeala bălții, tot la răsărit de soare, și să vezi prin ceață cum se ivesc spinările de cașalot ale somnilor intrați într-o fibrilație misterioasă, care îi scoate la suprafață pentru câteva zeci de minute într-un dans venit parcă din începuturi de lume. Nu cred că mai înțeleg mulți astăzi cum este să privești năuc la siluetele de flamingo ce zboară spre Fortuna și să nu ai cui să spui asta, pentru că nu este nimeni în jurul tău pe mii de hectare.

Mi-am impregnat sângele palmelor în lemnul câtorva rânduri de rame și am ajuns, după câteva veri, la Moș Pituh. Așa am trecut la nivelul următor. Pe grindul lui Moș Pituh am învățat ce înseamnă cu adevărat Delta și mai ales cum poate omul să o înțeleagă, să-i deslușească duhul. Moșul făcea cât două institute de cercetări la un loc. Îi știa toate secretele, îi cuprindea cu gândul măreția și mai ales prețuia balta. Și, când prețuiești, respecți. Așa scutura vintirele în fiecare dimineață și elibera peștii de care nu avea nevoie. O nevoie care însemna crapul de 10 kilograme pentru căpitanul BM-ului care trece vineri spre Mila 23, adică un troc pește–5 sticle de bere. Apoi două știuci și un somotei pentru borșul zilnic. Somni uriași, crapi bătrâni și știuci fioroase erau eliberate din vintirele lui moș Pituh, pentru că efectiv nu avea trebuință. Era un fel de ritual religios prin care jertfa căpăta valoare inversă. Nu prin moarte, ci prin viață.

Pescuitul în Delta acelor ani, anii ’80, nu asimilase încă terminologia pescuitului specializat. Pescarul era pescar de știucă în timpul zilei, pentru că bâtca, plătica, roșioara și bibanul nu lăsau cârligele și nada să ajungă pe fundul apei, acolo unde ar fi trebuit să fie crapul și somnul. Era atât de mult pește mărunt încât știai că montura, oricât de măiastră ar fi, nu poate ajunge jos, la peștii mari. Așa că pescuitul cu oscilante și voblere la știucă era singura soluție viabilă. Apusul soarelui, în schimb, aducea din bezna adâncurilor coloșii. Crapi și somni, care atunci mi se păreau la fel de seculari ca stejarii din Pădurea Letea.

Iată de ce eram pescar universal și foloseam cât puteam de mult din orele petrecute în Deltă. Zi și noapte, în miezul verii, un pescuit total, fără prea multe filosofii. Era bucuria pe care fiecare captură ți-o dădea, chiar dacă lanseta era un model rusesc, greu, dezechilibrat, dacă mulineta era românească, plină de defecte, iar nylonul de Săvinești se rupea, inexplicabil, când te așteptai mai puțin. Paradisul era acolo și ne aștepta pe toți cei care îl descoperiserăm, în fiecare vară. Era însă un paradis ciuntit, pentru că aveam să aflu că dincolo de stuful Băclăneștiului, harta veche, cea turistică, mințea. Dincolo de stuf, de aripile pelicanilor, se întindea câmpul Chiliei, o crimă comunistă a agriculturii imbecile, care se lăfăia în sărătura dintre digurile desecării. Paradisul nu se îngemăna cu orizontul, ci cu ferma. Sireasa, Stipoc. O țărână uscată, esența Deltei moarte, însămânțate și discuite. Țin minte că pe canalul de legătură dintre Șontea și Olguța puteai să prinzi lejer și 50 de kilograme de știucă. Erau ani în care noțiunea de protecție nu exista. Pentru că era pește din belșug și nu aveai cum să înțelegi că o barcă de știuci oprite ar putea să dărâme Paradisul.

Am oprit o singură dată tot ce am prins. O singură dată. Și mi-am dat seama cât de inutil a fost acel gest. Zeci de știuci omorâte barbar la capătul unui ritual păgân venit din reziduurile primitivismului.

Apoi au venit anii ’90, aparatele electrice, braconierii, plasele monofilament. Eu am devenit ecologist, apostol catch and release, iar Moș Pituh s-a dus la cele sfinte în 1996. Și să știți că simt astăzi că a luat cu el o bună parte de Deltă. Restul este spinning, carping, feeder și, dacă vreți, putem să stăm de vorbă despre asta. Dar carbonul înalt modulat, inserturile SIC și feromonii din monturile critic echilibrate nu vor putea înlocui niciodată Paradisul pe care l-am văzut, l-am respirat și l-am pescuit.

Postat de pe 4 Dec 2017, in categoria ECO - ATITUDINE, SPOT. Poti urmari raspunsurile la aceasta postare prin RSS. You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.

2 Comments for “Lanseaza si vei intelege”

  1. Marius Mazi(Pikeman)

    Ah ce amintiri si ce frumos era sa bei apa de langa lotca , sa vezi fundul apei si sa crezi ca e la 50cm de tine si apoi sa bagi vasla de 2m si nici la jumate nu ajungea, vremuri…frumoase, neatinse de vreme si ma intreb daca nea Artiom din Mila23 mai traieste, la fel precum alti batrani suparati de ceea ce a ajuns tineretul in Delta si care avea multe povesti de spus, un om trecut de 80 de ani care intindea la varsta aceea 300m de plasa pentru subzistenta suparat pe cei care ii stricau plasele de funie, si atentie mergea la rame, nu avea motor

  2. Adi Iacob

    Superba poveste. Si ai facut-o sa para ca o poveste. Nota 10 pt. cuvintele mestesugite. DIn pacate e una din povestile alea foarte rare, cu final nefericit… Iar ei au ajuns sa pescuiasca fara rezultate pana la sfarsitul vietii ..
    Din pacate o resursa care parea odinioara de nesecat, a ajuns in aceste zile o incinta in care te poti plimba cu barca, poti face poze,
    Sincer nu vad cum Delta ar mai putea ajunge vreodata la potentialul piscicol de care pomenesti asa de frumos in povestea asta.
    In ultimele 3 iesiri in delta mi-am dat seama ca e un capitol care trebuie inchis. E ultima data cand mai ajung pe taramul nuferilor si al pelicanilor, pana nu vor fi implementate reguli dure ( si aplicate, desigur) pentru o simbioza om – natura precum cele din povestea ta. ma doare sufletul sa vad cat de rau a ajuns acest colt de Rai. Nu vreau sa pomenesc in comentariul meu despre braconieri sau pragmatismul extrem la care s-a ajuns in aceasta mare afacere numita Delta Dunarii.
    Si un mesaj pentru autor: cred ca ar trebui sa lasi condeiul pentru cativa ani si sa pui mana pe bici. Sau daca ai putea in paralel, ar fi si mai bine.
    Respect.


LASA UN COMENTARIU

Log in | Gabfire