Pe urma rasaritului perfect: la capatul de sus al lumii

Amintirea orașului dispare ușor. Tot acel tropot metalic al tramvaielor, amestecat cu sirene și miros de cauciuc dispare în uitare când părăsești asfaltul și intri pe drumeagul forestier. Cred că așa se simțeau
cosmonauții când pășeau pe Lună și erau înconjurați de o liniște asurzitoare.

Am ajuns toți patru pe Latorița destul de devreme, în căutarea păstrăvului. De fapt, toți cinci, pentru că am fost aduși aici de un nou prieten, un MINI Countryman de un albastru abisal. Este o revedere mai degrabă, deoarece acum ceva timp am mai călcat în picioare pietrele aceluiași munte străbătut de același curs de apă. Am lăsat acum în urmă scutece grele, prietene moțăind în așternut și un București suprasaturat de
caniculă, ca să hălăduim pe malurile apei, visând la un pește tot mai rar și sfios: păstrăvul de râu. Un animal cu totul diferit față de peștele cu același nume pe care-l mâncăm la nunți sau pe care-l găsim răstignit pe gheața din supermarket.

Pe urmele pistruia­ilor

Scufundarea în munte începe când părăsești șoseaua principală și te îndrepți spre Ciunget, un sat la poalele muntelui în care birtul din centru este Mecca localnicilor. În halbele pline nu este nici bere, nici Ice-Tea, este rom. La ora 10:00 dimineața. Umplem frigorifi – ca de la butic și părăsim ultima urmă de civilizație și cojile de semințe scuipate pe stradă – miroase a sălbăticie! Asfaltul șoselei a dispărut la fel ca păstrăvii și lostrițele din apele noastre: abia îl mai întâlnesc anvelopele, pe ici, pe colo, oferindu-le alinare. Micul MINI ridică avalanșe de praf în urma sa. Dar ne deplasăm agale, în paralel cu pârâul plin de visuri. Și azi s-a anunțat cod roșu de caniculă, dar munții ne flanchează ca niște bodyguarzi și ne oferă o răcoare primăvăratică. Ne oprim din când în când, trăgând cu ochiul la pârâu. Acolo unde vedem locuri cu apă stătătoare, mai adâncă, acolo știm că stau la pândă păstrăvii. Pe mulți îi vedem de sus, plimbându-se agale, atacând micile gâze nebănuitoare care ating luciul rece. Încă sunt aici! Încă nu au reușit să-i decimeze, să-i extirpe și să-i distrugă ca pe niște arbori seculari. Înaintăm mai mult cu mașina, în căutarea unui loc special. O cascadă care a săpat în stânca oțelită, vreme de mii de ani, până când a format o gaură mare, ca un lac în miniatură. Un cămin pentru zeci de salmonizi periclitați, care nu vor decât să înoate printre frunze, singurul gunoi din această apă înghețată de munte și curată ca Evianul. Ajungem și aici. Coborâm ușor din mașină, precum niște pisici care vor să fure un stavrid din conservă. Nu închidem portierele, să nu facem zgomot. Avem tricouri de camuflaj, dar ne furișăm aproape în genunchi, printre bălării și pânze de păianjen – păstrăvii și lipanii văd mai bine că telescopul Hubble, la primul semn de pericol dispar pe sub pietre și tot locul devine sterp ca un deșert afgan. Sunt și mici, cât un pix. Dar lângă peretele vertical, ca un gard din piatră calcaroasă, stau la soare și părinții lor. Iar pe substrat, acolo alunecă plevușca bulversată venită la vale, așteaptă bunicii, exemplare care le-au văzut pe toate și care nu-și mai pierd vremea cu musculițe căzute pe apă, ci doar cu pește proaspăt pe care să-l molfăie cu dinții lor ascuțiți. Aici a rămas locul lor preferat, un loc ascuns de ferigi și frunze mari de rubarbă, pe care ochii curioșilor din drum nu au cum să-l cunoască… Ne întoarcem la mașina care ne așteaptă sus în drum și ne pregătim. Doi cu muște artificiale, așa cum pescuia Brad Pitt în fi lmul „A River Runs Through It”, doi cu tinichele și peștișori de plastic care imită fuga unuia real. Pun o mulinetă Hardy Perfect din 1910, care funcționează la fel de bine și azi, pe o lansetă de bambus identică cu cea a lui Ion Alexandru Brătescu-Voinești. Mai scârțâie, se mai încurcă, e grea, dar când o folosești timpul stă în loc. Cobor panta plină de grohotiș obraznic, care-mi alunecă pe sub tălpi. În sus zac doar muntele și umbra molizilor care se apleacă peste Latorița. După mine, alte surate cu bețe în mână. În șir indian, abordând de la distanță locul-minune, ascunși cum putem după pietre sau rădăcini. Începem să ne aruncăm momeala în diferite locuri, pe unde am văzut de sus păstrăvii muscărind. Dar fără succes. Apa este atât de curată încât peștele vine glonț lângă muscă, dar într-o fracțiune de clipită face cale întoarsă, dându-și seama de păcăleală.

MINI Countryman

Nu trece un sfert de ceas, că reușesc să prind un pistruiat. Am lăsat musca la baza cascadei, acolo unde apa e plină de bule și firicele de nisip, iar păstrăvii nu au timp să analizeze cu precizie care e insectă și care este un cârlig cu pene. Se zbate nițel, la fel ca un om care se simte în primejdie, fără să aibă habar că în câteva clipe urmează să se întoarcă la neamurile sale. Îi fac o poză, după care îmi scapă printre degete și se face nevăzut, nemaiavând răbdare să își ia rămas-bun. E ceva aparte să stai lângă un curs de apă, fără să scoți niciun cuvânt pe gură, ascultând numai ropotul învolburării. Catadicsind asupra gândurilor proprii, care se limpezesc cu fiecare secundă în care mânuiesc lanseta ca pe spadă, într-un dans înțeles doar de tine și de alții ca tine. Dar această încleștare a liniștii cu apa nu durează mult, fiind deranjați de zgomotul pietrelor călcate în picioare de o mașină albastră, sus pe drum. Sunt jandarmii. E prohibiție. Nu una obișnuită, ca atunci când nu ai voie să pescuiești ca să-i lași să se înmulțească în sezonul jocurilor de iubire subacvatică. Ci una pentru tot anul, de care noi nu știam. O interdicție totală a pescuitului, vreme de un an, deoarece pârâiașul acesta chinuit a fost recent populat cu noi păstrăvi, iar aceștia au nevoie de timp să se aclimatizeze și să se obișnuiască în noua lor casă. Ca atunci când îți schimbi jobul și în primele zile te simți străin, nu ești obișnuit cu biroul, cu scaunul, cu calculatorul. Așa și peștii, au nevoie de timp ca să-și transforme casa în acasă, să-și găsească perechea și să construiască cuiburi. Niciodată nu am fost mai fericit să mă opresc din pescuitul proaspăt început. Am strâns cu toții armele echipate cu nailon și mulinete, le-am ascuns în portbagaj și ne-am despărțit prietenește de jandarmii care patrulau. În sfârșit, omul apără natura și se gândește la viitor! Doar cu o vagă aromă de pește pe palmele noastre ne punem în mișcare, în căutarea unui loc de campare. Un localnic ne arată cu degetul sus, pe un versant, într-un luminiș verde între brazi, un rezervor mare de apă. Acolo trebuie să ajungem. Șerpuind din nou, pe un alt drum forestier care chinuie anvelopele stradale ale mașinii englezești. O mașină devenită coechipier, care ne-a răsfățat cu un consum de motorină mic și care nu a comentat nimic când am înghesuit bagajele prin toate ascunzișurile posibile.

Real life in the tent

După o oră de urcuș, printre veverițe jucăușe, bolovani căzuți în cale și izvoare care inundau pietrișul, am ajuns în vârf. De aici vedem Transfăgărășanul în zare, dar și creste înzăpezite în miez de august. Tocmai blocasem levierul în Park și am tras frâna de mână, când am realizat liniștea în care intrasem. M-am așezat pe un buștean doborât în trecut, în mijlocul covorului verde al câmpiei alpine, și am închis ochii. Lăcuste și fluturi bețivi, sărind de colocolo, zumzăiau într-un concert inegal. Adevărați paznici ai apusului, liliecii, ne dădeau târcoale la tâmple. Am ajuns când trebuie, să strângem lemne, să facem focul, să ridicăm corturile. Câteva picături rătăcite de ploaie ne-au speriat, însă după câteva minute cerul se curăța și își arăta avioanele care-l străbat. La cortul tradițional stăm cam 30 de minute până îl ridicăm. Dar cel cu care a venit echipat MINI-ul pe plafon se ridică în aproape 10 secunde. Punem în surdină un cover după „All of Me”, cântat de Kiah Victoria, destul încât să-l stimuleze pe Chef Manole să dea drumul la treabă, dar destul de încet încât să nu acopere bâzâitul crângului care ne găzduiește. Am venit la pachet cu patru scrumbii încurcate în plasele unui prieten din Deltă, pe care Chef Manole le-a pregătit cu două sosuri, salată coleslaw și cartof dulce cu brânză, smântână și ceapă perenă.

Totul, la focul de lemne uscate, culese de pe podeaua pădurii. Un festin demn de 5 stele, dar pregătit și mâncat într-o locație de milioane de stele, răsărite deja deasupra noastră. Să zaci cu privirea în sus, lângă foc, sub covorul de stele, unde singurul bec este luna aproape plină. Mirosind aerul rece al serii îmbibat cu puritatea ierbii și cu aromă de brad. Ascultând doar greieri rătăciți prin iarbă și, uneori, într-un brad din dreapta, o cucuvea plictisită. De la atâtea stele căzătoare, ne-am pus mai multe dorințe ca un copil în ziua de Crăciun. Trăiește. La ora 6:00 dimineața s-a dat deșteptarea. Manole vrea să vadă răsăritul cu o ceașcă de ceai fierbinte în mână. Deschid fermoarul care ține loc de poartă în cortul MINI și mă lovesc direct de răsărit. Ceața încă nu s-a ridicat de tot, iar roua dimineții a căzut ca o ploaie de meteoriți peste câmpia alpină în care ne-am făcut culcușul peste noapte. Din depărtare se aude un urlet prelung de câine sau de lup. Și prin spatele cortului de pe pământ, o viețuitoare flămândă s-a furișat și a tras sacul de gunoi, ca să cotrobăie în tihnă conținutul, vreo 20 de metri mai încolo. Pesemne că o vulpe sau o nevăstuică a vrut o porție de scrumbie „fine dining”. Și a avut-o. Dimineața are farmecul ei. Când vezi cum totul se trezește la viață în jur.

Păsări colorate se tupilează printre crengi la ivirea unei acvile care planează peste pădure. Pajiștea unduiește mohorâtă până când razele soarelui își fac loc printre brazi, ca să usuce roua. Și narcisele sălbatice, ieri închise, acum se deschid și zâmbesc la lumină. Parcă un „Enola Gay” a lansat deasupra noastră o bombă nucleară. Dar nu o bombă cu moarte, ca la Hiroshima, ci o bombă cu viață. Când razele încep să te ardă pe obraz, e momentul. Faci bagajul, strângi gunoiul și acoperi orice urmă care să trădeze prezența unui biped prin acele locuri. Ne urcăm în MINI-ul de culoarea răsăritului și începem lungul drum spre jungla de beton și smoală. Dar, atât timp cât lăcomia omului e măsurată, vom avea mereu un râu cu păstrăvi pistruiați și un luminiș alpin la care să ne întoarcem, pierzându-ne într-o lume a vieții și a stelelor. Chiar dacă numai pentru o noapte.

Postat de pe 15 Dec 2017, in categoria AUTO, SPOT. Poti urmari raspunsurile la aceasta postare prin RSS. You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.

LASA UN COMENTARIU

Log in | Gabfire